Fecioara

Aducând pe umeri vasul plin,

cobora fecioara pe cărare.

Mângâind în treacăt flori de crin,

ascultând un murmur de izvoare.

Se uita cum zboară porumbei,

cum se-aruncă-n slavă ciocârlia.

Și simțea arzând în pieptul ei

dorul întâlnirii cu Mesia.

O, de-ar fi o scară către cer,

o cărare printre nori, departe!

S-ar sui și-ar sta într-un ungher

să privească viața fără moarte...

S-ar sui!...Dar totuși pe pământ

sunt atâtea răni, sunt legăminte,

sunt bătrânii ei cu suflet frânt...

sunt doi ochi...ce-i stăruiesc în minte.

Iosif...Iosif....arc de curcubeu

peste cerul viselor curate!

Iosif!...Iosif...îi șopteau mereu

crengile de vânturi legănate....

Și fecioara cobora încet.

Iar în văi, unde sfârșea livada,

se zărea, în vechiul Nazaret,

o căsuță albă ca zapada...

În căsuța dintre meri răzleți

lângă patul cu pânzeturi ninse,

între suluri sfinte de profeți,

sub lumina candelei aprinse,

cu evlavia păstrată din străbuni,

în genunchi plecându-se fecioara

înălța duioase rugăciuni

ce umpleau de-nfiorări cămara.

Dar deodată... iat-o fără glas...

Ce oștean alături i se-arată?

Ușa doar e cu zăvorul tras

și fereastra, bine ferecată.

Cu o față cum în lume nu-i,

un străin în zale o privește.

Ce luceferi sunt în ochii lui!

Ce izvoare-n glas când îi vorbește!

"Pace ție, cea primită-n har!

Domnul e cu tine-n veșnicie!

Binecuvântată ești tu dar

și aleasă-ntre femei, Marie!"

Tulburată ea privea acum,

neștiind ce trebuie să creadă.

Nu putea-nțelege nicidecum

Ce virtuți îi stau în cer dovadă?

"Nu te teme!" îngerul vorbi.

"Dumnezeu te-a îndrăgit nespus.

Iată... un copil vei odrăsli

și-I vei pune numele Isus!...

Singur El născut din Dumnezeu

Înainte de-a fi cer și soare,

va primi și va păstra mereu

tronul lui David peste popoare!"  

Cum? Pe ea? O floare-ntr-un ungher..

Chiar pe ea Cel Veșnic o alege?

Ea să nască-un fiu venit din cer?

Ea să legene Eternul Rege?  

Ce-ndurări! Ce glorios cuvânt!

Însă... vai!... lui Iosif....cum să-i spună?

Nu va fi pe lume niciun sfânt

să nu vadă-n spusa ei minciună.

"Cum să-i pot vorbi, cu ce-nțeles,

că nu-i sunt nicicum necredincioasă?

Cum să-i spun că Tatăl m-a ales?

ca să fiu Măririlor mireasă?

Ce logodnic, cât ar fi de bun,

ar putea s-alunge îndoiala?

Floarea când rodește, cum să-i spun

că-și păstrează în ascuns petala?"

Vai, ce slavă...care apasă greu!

Ce cunună...de dureri tăcute!

Ea va naște-un Prunc din Dumnezeu,

dar cu prețul dragostei pierdute.  

Lung privi afară lăcrimând.

Mai ușor ar fi primit să moară.

"Cum se va-ntâmpla," șopti ea blând,

"căci sunt singură și sunt fecioară.

"Duhul Sfânt asupra-ți va veni

ca lumina flăcării din sfeșnic.

De aceea Fiul tău va fi

Fiul Dumnezeului cel veșnic!"

"O, stăpâne, iată roaba ta.

Facă-mi-se după cele spuse!"

Și plecă îndată de la ea

îngerul, așa cum apăruse.

Plângi, Marie! Candela s-a stins.

Când la geam petale în tăcere.

Slava ce se dă din Necuprins

nu-i lipsită-n lume de durere.

Mulți de-acum prin secoli te-or huli,

Împietriți ca-n zilele lui Noe;

pe când alții, făr-a te iubi,

te vor face idol, fără voie.

Însă crinii albi ce i-ai iubit,

gingașele jocuri de izvoare,

munții ce-i priveai în nesfârșit

peste țărmuri de albastră mare,

zorii cei părtași la suferinți,

stelele în goană pe orbită,

îngerii și cetele de sfinți,

toate-n veci ți-or spune: Fericită!

     

                     *

Fericiți cei care-n lume plâng

și primesc pentru Isus ocara!

În eternul fericirii crâng,

vor trăi eternă primăvara!

    ~Costache Ioanid~